Statistici


antrenament

Influența dansului de performanță asupra stimei de sine și a comunicării

dreamstime_l_23329795Împreună cu studenți ai facultății de psihologie, Ovidiu M. Ionel a făcut o mică cercetare pentru a afla dacă există vreo legătură între stima de sine, comunicare și dans. Sunt dansatorii mai încrezători, mai comunicativi decât cei care nu fac dans?

Trăim într-o lume în care comunicarea devine din ce în ce mai mecanizată şi mai impersonală, bazându-se din ce în ce mai mult pe tehnologie (Facebook, Messenger, WhatsApp ş.a.m.d.), o lume în care comunicarea faţă în faţă a devenit deficitară fiind preferata cea digitală.

Dansul sportiv (fiindcă la el ne referim în acest studiu) este un sport de echipă, iar echipa este formată dintr-un băiat şi o fată, lucru care ne face câteva probleme suplimentare de comunicare, mai ales la vârste mici. Fiecare persoană prezintă o combinaţie unică de trăsături specifice, pe mai multe coordonate: vârstă, sex, spaţiu cultural etc, dând astfel copiilor mai multe “probleme” de rezolvat, sau mai bine spus, situații mai complexe în care ei trebuie să se adapteze.

Metodele active şi interactive din tehnicile folosite de antrenori transformă procesul de predare şi învățare într-un parteneriat, responsabilitatea se împarte între cel care preda şi cel care învaţă. Informaţia este prelucrată şi organizată în mod conştient de către cel care învaţă.

Învăţarea prin cooperare dezvoltă respectul pentru diversitate, capacitatea de empatie, abilităţile sociale. Dat fiind că între membrii unui grup există şi diferenţe cognitive apare conflictul socio-cognitiv, care generează accelerarea învăţării. Grupul funcţionează mai bine dacă membrii au distribuite roluri, pe care le exercită alternativ.

Tehnicile de învăţare eficientă sunt instrumente care, odată    ce    sunt    bine    stăpânite, facilitează    învățarea    şi stabilitatea achizițiilor.

Fiecare individ are posibilitatea să testeze şi să opteze pentru acele tehnici de învățare care răspund cel mai bine nevoilor sale. Prin însușirea tehnicilor de învățare indivizii devin mai conștienți de propriul potențial şi reușesc, prin strategiile metacognitive şi prin cele de dezvoltare a gândirii critice, să obţină eficienţa în învățare.
[…]

Ipotezele cercetării ne spun cam așa:
– considerăm că aceia care fac dans sportiv de performanță au stima de sine mai ridicată decât cei care nu fac dans;
– considerăm că aceia care fac dans de performanță dezvoltă abilități de comunicare asertivă mai mare decât cei care nu fac dans.

Cercetarea s-a făcut pe un lot de 72 de persoane, cu vârstele cuprinse între 17 și 26 de ani, dintre care 36 au făcut dans de performanță. După aplicarea și interpretarea testelor și a interviurilor, am obținut o diferență clară între cele două categorii.

Astfel s-a observat o mai mare deschidere, încredere şi abilitate de comunicare a celor care au făcut dans, acest lucru fiind normal; una din definiţiile dansului fiind – un tip de comunicare nonverbală.

De ce astăzi, în viața de zi-cu-zi comunicarea reală, față în față a devenit greoaie? Fiindcă de cele mai multe ori este mai uşor, te poţi ascunde în spatele mesajelor şi chiar măştile se pot purta cu mult mai multă uşurinţă, astfel diferenţa dintre cei care învaţă să comunice prin mişcare şi cei care nu fac dans începe să crească din ce în ce mai mult.

Ca o notă personală, aş adăuga, dacă testul ar fi fost făcut acum 15 ani, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Deşi tehnologia ne-a apropiat de prietenii aflaţi la distanţă, ne-a îndepărtat de cei aflaţi lângă noi.

Din punct de vedere social, dansul sportiv dezvoltă ceva mai repede personalitatea, iar modul de relaționare în viaţa de zi cu zi este influenţat foarte mult de acest sport. Prin dans, oamenii capătă mai repede o încredere şi siguranţă în forţele proprii, iar relaţionarea cu persoanele de sex opus devine mult mai facilă. Prin definiţia lui, dansul sportiv, este un mod de relaţionare între un băiat şi o fată, este comunicare.

Autori
Ovidiu M. Ionel (fondator Ov.I Dance Academy)
Ioana Covrig, Mihaela Bratu, Roxana Ursuleac, Dragoș Șocăriceanu

Copiii dansează pe ”limba” lor

articol_copii_ovidiuFoarte mulţi părinţi şi antrenori mă întreabă “Ce înseamnă dansul la copiii sub 8 ani?”

Ştiu că probabil mulţi părinţi, în special, nu vor să audă că înainte de toate, copiii nu vor învăţa să danseze aşa cum li se arată, sau într-un fel anume, cu o tehnică strictă la început. Noi ca antrenori, trebuie să promovăm ideea de mişcare, bucuria şi frumuseţea mişcării, explorarea propriului corp şi nu în ultimul rând, coordonare de bază. Tehnica? Abia după 8, 9 ani putem sta de vorba despre asta.

Dar, câteodată nu este suficient doar să te mişti cu muzica, şi să faci exerciţii de coordonare. Este nevoie de treceri de la un joc de mişcare la altul, de la dans la exerciţii şi iar la dans. Copiii sunt mai rapizi şi mai deştepţi decât credem, iar acest lucru îi face să aibă un ritm mult mai alert şi de aici necesitatea unui număr dinamic de activităţi în planul de lecţie.

Primele ore mereu sunt de explorare, testare (copiii ne testează în permanenţă, însă întotdeauna cel mai puternic în primele ore – primele ore dau ritmul comportamentului grupei) şi cunoastere, observând ce le place copiilor, ce mişcări au naturale, care este capacitatea lor de atenţie şi cum reacţionează ca grup.

Una dintre cele mai importante lecţii în lucrul cu copiii zice aşa: “ori de câte ori e posibil, transformă într-un joc!” Jocurile şi lucrurile imaginare sunt modul prin care copiii percep lumea înconjurătoare şi fac parte din ea.

Copiii învaţă din experienţă. John Dewey a înţeles acest fenomen când a scris “Action is the test of comprehension” (Dewey, 1915). Lucrări ca ale lui Jean Piaget (1896 – 1980) sau Howard Garner (1944-) ne învaţă mai multe despre acest proces. Micuţii nu pot concepe procesele abstracte (Piaget) şi de aceea ei învaţă prin mişcări, acţiuni şi experienţe senzoriale. Când copiilor li se oferă  posibilitatea să rezolve probleme cu ajutorul mişcărilor creative (diverse jocuri care includ mişcare, coordonare, muzică), învaţă să gândească concret realitatea mişcării. Deci, învăţând dans, îşi dezvoltă înţelegerea asupra lumii, cunoştiinţele dar şi talentele din această categorie.

Pentru ei, acţiunea verbală, cât şi acţiunea în mişcare, sunt inter-conectate. Dezvoltând un vocabular complex al mişcării, îi ajută în dezvoltarea unui nivel superior de exprimare. Limbajul şi dansul nu sunt lucruri diferite, ci fac parte din comunicare şi înţelegere.

Oferind copiilor multe perspective, dansul este “o fundaţie a experienţei necesare pentru dezvoltarea personală complexă în viitor, şi o cale pentru a-şi afirma eul interior” (Stinson, 1990).

Însă cu prea multe reguli, cu prea multă tehnica predată prea repede, magia dansului se poate pierde, tinerii ajungând să respingă cu totul genul acesta de mişcare creativă, lucru pe care nu ni-l dorim. Dacă înţelegem conexiunile dintre limbaj, acţiuni, personalitate, mişcare ştim că dansul va oferi viitorului adolescent un mare avantaj faţă de colegii săi: încrederea şi controlul de sine.

În cele din urmă să nu uităm că mişcarea si dansul sunt lucruri naturale pentru copii. Orice educaţie a dansului înseamnă cultivarea plăcerii de a te mişca pe muzică, de a-ţi explora limitele într-o manieră care să fie constructivă, sa dezvolte coordonarea şi gradul de complexitate al mişcărilor. O parte dintre antrenori cultivă plăcerea competiţională şi plăcerea de a câştiga înaintea plăcerii de a dansa, însă adevărata învăţare se face doar atunci când am depăşit combativitatea şi ne gândim la dans ca artă, nu doar la câştig. Este important să gândim competiţional însă fără a sacrifica plăcerea dansului. La sfârşitul unei ore, copilului trebuie să îi placă nu numai dansul, dar să aibă şi o părere bună despre imaginea de sine, copilul nu trebuie să se gândească la câştig cu orice preţ, ci la plăcerea dansului şi la evoluţia lui.

 

Ovidiu M. Ionel

http://ovidanceacademy.com

Un alt stil de abordare a dansului

(folOchi_EYosind limbajul ericksonian şi tehnica hipnotică)

 În urmă cu aproximativ doi ani am început să folosesc metaforele şi întrebările ce se adresau trăirilor interioare, ca tehnici de a preda. Atât la nivel înalt al dansului, cât şi atunci când facem primii paşi, dansatorul începe să ascundă mici bucăţele din motivele care l-au adus pe acest drum. Uneori le regăseşte într-o altă formă, iar alteori uită complet de ele. Este foarte important să reconectăm dansatorul cu micile părţi din interiorul lui, părţi care se pierd, se uită, alergând pe drumul performanţei. Pornind în această călătorie, grăbindu-ne să nu pierdem trenul, sau aşteptând prea mult în gară, începem să uităm treptat de unde, de ce şi cum, călătorind cu acest tren de o uriaşă viteză unde nici măcar peisajele nu se mai văd clar. Am uitat că primii paşi au fost făcuţi într-un autobuz lent, de ţară şi că toată această călătorie este importantă, nu doar drumul la clasa întâi într-un tren de lux.

Între timp, văzând cât de bine răspund grupurile la genul acesta de abordare, m-am gândit să nu mai predau dans. Sunt prea mulţi antrenori de dans în această lume, aşa că m-am hotărât să zic poveşti. Poveşti despre dans şi despre dansatori. Lucrând în acest stil, pregătindu-mă în paralel în hipnoză clinică şi terapie ericksoniană, încerc să mă adresez inconştientului. Dar ce înseamnă “să mă adresez inconştientului”?

De multe ori când suntem în sala de dans, lucrăm, suntem atenţi la linii, la tehnică, la muzică, fiecare dintre noi alegându-şi un element, sau mai multe. Dar, ce ar fi dacă am sugera părţii inconştiente să caute răspunsul sau soluţia problemei pe care o studiem în dans, lăsând partea conştientă liberă pentru expresie? Cum ar fi dacă am trece, dacă am învăţa să lucrăm pe mai multe planuri? Vi s-a întâmplat vreodată ca o persoană să vă pună o întrebare, iar răspunsul să nu apară pe moment, ci chiar câteva ore mai târziu, ca prin minune, în mintea voastră? Ei bine, inconştientul lucrează chiar şi atunci când partea conştientă a minţii se îndreaptă în altă parte. Cât de folositor ar fi dacă am cunoaşte cum să folosim aceste resurse în mod activ, să le direcţionăm în dans, sau în orice alt domeniu în care am avea nevoie? Vă spun eu, foarte, foarte folositor.

Dar cum? Este o tehnică accesibilă oricui, sau doar după ani şi ani de studii putem încerca această abordare? Eu sunt de părere că ideea de bază poate fi accesată de orice antrenor cu o imaginaţie bogată, sau dispus să îşi antreneze imaginaţia în acest sens, comunicând prin poveşti, metafore (pentru început). E adevărat, avem nevoie şi de  studiu.

Mai întâi, ar fi de preferat ca noi să ne dezvoltăm capacităţile de observaţie şi nu mă refer la cele care implică tehnica de dans. Observaţie a omului, a modului cum se exprimă a micromişcărilor sale, a lucrurilor cu care rezonează. Nu orice poveste sau abordare se potriveşte tuturor. Trebuie să fim foarte dinamici în idei, să găsim fix lucrurile care transmit dansatorului mai mult decât cuvinte. De multe ori, eu îmi încep orele cu următoarea frază: “Este important să fiţi atenţi la mine, la lucrurile pe care vi le spun, deşi ceea ce nu vă spun sunt elementele cu adevărat importante, lăsându-vă pe voi să descoperiţi ce anume din ceea ce nu spun vă face să descoperiţi lucrurile importante din dans.”şi pe urmă continui cu “nu este nicio problemă dacă îţi pierzi concentrarea şi atenţia, fiindcă deşi mintea ta conştientă are tendinţa să plece din când în când, şi este perfect normal, inconştientul tău este aici şi ascultă fiecare cuvânt al meu, aducându-l în faţă doar când este nevoie, aşa că nu fiţi surprinşi când poate peste câteva zile, săptamâni, vă aduceţi aminte de ce am spus, sau de ce am cerut de la voi. Acela este momentul în care inconştientul a procesat şi a început să aplice informaţia”. Acest stil de introducere, la unele persoane, creează o aşteptare, un alt grad de atenţie, lucruri pe care le pot folosi pentru a comunica diverse sugestii, uşor ascunse, în funcţie de ce consider că este necesar pentru a dezvolta dansatorii. Dar, repet, genul acesta de tehnici variază extrem de mult, de la persoană la persoană, ceea ce expun aici sunt doar câteva exemple.

Spunând aceste lucruri, îi observ cu mare atenţie pe cei care mă ascultă (observ, nu analizez, nu etichetez!) pentru a vedea cum răspund la formulări, cum sunt obişnuiţi să asculte, schimbând discursul în funcţie de reacţii, până ajung la un punct în care sunt mulţumit de modul cum a fost primit.

Discursul de început este o parte extrem de importantă pentru genul acesta de abordare. Cu el îmi setez cadrul în care lucrez, observ deja cum şi unde cei de lângă mine răspund şi creez o atmosferă de aşteptare.

Mai departe, încep să construiesc relaţia mea cu dansatorii, un alt element foarte important. Sugestiile pe care le transmit sunt cu atât mai puternice, cu cât relaţia mea cu ei este mai bună.

Dar ce sugestii, întrebaţi probabil? Aici v-aş putea da un exemplu de sugestie simplă de la o lecţie particulară în care partenerul avea o problemă cu atenţia după câteva ture de dans, din cauza oboselii (spunea el). Aşa că, m-am folosit de credinţa lui, pentru a direcţiona efectele oboselii altfel. Mai întâi am stabilit ce înţelegea el prin atenţie (deşi vorbim aceeaşi limbă, cuvintele tind să însemne lucruri total diferite de la un om la celălalt), faptul că atunci când obosea, se concentra atât de tare încât privirea începea să îi cadă, pierzând de multe ori orientarea în spaţiu pe ring. Astfel i-am explicat că “noi trăim tot felul de senzaţii pe ring şi toate sunt ok, însă modul cum le gestionăm este important. Cu cât simţi că oboseala se aşează în corpul tău, cu atât mintea ta devine mai clară. Cu cât mintea ta devine mai clară, cu atât vei fi mai conştient de ce se întâmplă în jurul tău”. Bineînţeles, tehnica e puţin mai complexă, nu i-am spus doar o dată şi gata, însă rezultatul a fost remarcabil şi foarte rapid.

De altfel, când sunt chemat să ţin antrenamente de grup şi observ o problemă comună la mai mulţi dansatori, în funcţie de numărul de antrenamente pe care îl am cu ei, pot alege să nu le spun despre această problemă în mod direct. Prefer să zic o poveste, a cărei concluzie să fie rezolvarea problemei respective, să mă adresez altui nivel de înţelegere. Aţi fi surprinşi să vedeţi cât de bine răspund oamenii la poveşti, cum se rezolvă probleme doar povestind, lăsând partea conştientă a atenţiei să facă altceva.

Am fost rugat să scriu acest articol pentru a deschide antrenorilor uşa spre o nouă influenţă care apare din ce în ce mai puternic la nivel internaţional. Fiind în sală şi lucrând, de multe ori am fost întrebat “dar cum faci asta?”, referindu-se la o anumită stare pe care o induc perechilor. Respectându-mi promisiunea, iată cum fac.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

Violența între parteneri – ce e de făcut?

timPrima dată când am vorbit despre acest lucru s-a întâmplat la un seminar pe care l-am ținut în Italia și, deși a fost foarte bine primit de către dansatori și părinți, a fost contestat de o parte din antrenorii prezenți, spunând că ei nu m-au chemat să le “critic” modul de a preda. Acest gând a fost foarte departe de mine, nu am avut nici măcar o clipă intenția da a le critica munca. Ceea ce contest eu, este modul de gândire învechit referitor la implicarea antrenorilor în certurile perechilor, în special la copii și juniori. Fiind o problemă foarte complexă, trebuie tratată pe categorii de vârstă, modul de abordare fiind diferit.

Cu toții am fost la școală și am avut de-a face cu bătăuși, șmecherași, poate chiar noi am făcut parte din această categorie. Dansul în pereche este o reflexie a vieții pe care o trăim și, din păcate, nu de puține ori aud povești cum partenera îl atacă pe partener, sau invers, cu purtări grosolane venite de pe maidanul școlii. Dacă se ajunge aici, vina este a părinților dar cel mai mult a antrenorului principal. Însă aș vrea să trecem peste asta, dacă arăți cu degetul nu rezolvi nimic. Trebuie să conștientizăm problemele, de ce apar și cum le putem rezolva.

Un antrenor care lucrează în mod constant cu o pereche, trebuie să fie mai mult decât un bun tehnician. Viața lui ar trebui să fie echilibrată, cu o experiență bogată în medierea propriilor conflicte, pentru a putea împărtăși perechilor lui întreaga filosofie, cu exemple, povești, dar și mustrări când este cazul. Chiar dacă experiența lui nu este atât de bogată, există cursuri sau specialiști în medierea conflictelor la care se poate apela, însă de cele mai multe ori, antrenorul este imparțial. ”Imparțialitatea naște monștri” era un citat pe care îl consider plin de adevăr.

În multe situații noi, ca antrenori, nu cunoaștem toată povestea, așa că preferăm calea ușoară, de a nu ne implica cu adevărat. Dacă greșesc? Dacă susțin pe cine nu trebuie? Însă tocmai această gândire alimentează conflictele în perechi și dă apă la moară “bătăușului” din pereche, el interpretând situația ca pe o încurajare. Cel mai ușor putem face paralela cu violența domestică. Cu toții cunoaștem cât de greu e să te implici în astfel de cazuri, cum preferăm să lăsăm capul în jos chiar dacă este vorba de prieteni buni. Tăcem din gură, sperăm că se va rezolva, până la urmă nu este problema noastră, nu? Or să își rezolve problemele singuri. Dacă înrăutățesc situația? Dar vă întreb eu acum, la cazurile cu violență fizică sau psihică gravă, cum puteți înrăutăți situația? Prin neimplicare, sau prin încercarea de a media?

Aceleași gânduri apar în general și la antrenori, mulți au fost în stare să își rezolve singuri problemele, crezând astfel că oricine e în stare, ori alții au dat greș în relația lor personală și se tem să se mai implice pentru a nu despărți alte perechi. Ei bine, consider că ambele abordări sunt greșite. În prima situație, prin exemple și sfaturi, antrenorul se poate implica mai mult, iar în a doua, din experiența lui negativă poate ajuta pe cineva să nu facă aceleași greșeli. Însă mai există un caz, unde antrenorul se implică în mod distructiv spunând: “suportă, că alt partener /altă parteneră nu găsești“. Aici, “bătăușul” are cale liberă să tortureze oricât, ducând astfel la un deznodământ nefericit. În timp, frustrarea din pereche se asociază cu toate aspectele la care participă, mintea nu mai discerne că dansul e plăcut, ci un moment puternic de stres. Conflictul din pereche devine conflict cu dansul și cu tot ce înseamnă el.

Nu, doamnelor și domnilor, astfel de cazuri nu trebuie să existe, cu riscul de a greși, trebuie să ne implicăm, să ținem partea cui merită, să mustrăm purtările grosolane și să încercăm să creăm armonie în pereche. Un antrenor este totodată un educator și, pe lângă tehnică, trebuie să predea viață, fiindcă în dans regăsim mult mai multe decât pași puși pe muzică. De aceea consider necesară apropierea cu o pereche, pentru a putea înțelege mai bine conflictele și pentru a le putea media DIN TIMP. O situație poate scăpa de sub control, însă noi trebuie să acționăm de la primele semne. Certurile în pereche sunt normale câteodată, însă important este cum ghidăm perechea să facă față acestor momente ca întreg, să înțeleagă că sunt două persoane distincte, cu idei și trăiri diferite care trebuie să lucreze ca una singură, ca un tot. Iar ca dansatori trebuie să învățăm să ascultăm partenerul, să ne punem în locul lui, și să încercăm să îl înțelegem înainte de a declara că ceea ce zice este o prostie. Și chiar dacă e așa, de ce și cum a ajuns la concluzia asta?

Medierea conflictelor în dans este un subiect complex cu multe interpretări și posibilități de rezolvare, însă înainte de toate, noi ca antrenori trebuie să ne implicăm mai mult și să ne asumăm greșelile, să învățăm din ele și să mergem mai departe. Totodată trebuie să educăm micile perechi să fie înțelegătoare cu partenerul/partenera mai ales acum când trăim într-o lume cu părinți prea ocupați să câștige o pâine ca să mai aibă energie și acasă și un sistem de învățământ căzut care nu mai este în stare să te învețe.

Astfel, înțeleg de ce mulți antrenori refuză să vadă problema și să ia atitudine. Responsabilitatea noastră este enormă, trebuie să suplinim multe aspecte absente ale societății zilelor noastre, dar asta nu scuză neimplicarea mai ales când situația se agravează vizibil.

Când dansăm, purtăm pe ringul de dans întreaga experiență avută, întreaga relație cu partenerul, și tot ce am trăit pentru a ajunge acolo. Oricât de buni am fi tehnic, frustrările tot apar la suprafață în dans, de aceea e atât de important ca o pereche să lucreze în armonie. Câtă energie pierdem pentru a dansa cu un “bătăuș”, în loc să o redirecționăm într-un mod pozitiv, în plăcere, expresivitate, sau, mai ușor spus, în dans!

Însă acesta este modul în care trebuie să privim lucrurile când lucrăm cu tineri; la adulți lucrurile se complică. Ce ne facem dacă perechea nu este receptivă? Dacă dansatorul crede că el știe mai bine?

După ce am terminat seminarul, una dintre perechile cu care mai lucram mi-a spus: da, frumos, ai dreptate, însă tu nu procedezi așa, cu noi cel puțin.

Când vine o pereche adultă, cu o mentalitate formată și neatacată în ani, este aproape imposibil să mai schimbi ceva, de aceea subliniez: aceste probleme trebuie soluționate din timp.

Pentru a rezolva conflictele dintr-o pereche, am nevoie să îi cunosc, să petrec puțin timp cu ei și în afara orelor de dans, într-o atmosferă mai deschisă, pentru a-i înțelege și pentru a înțelege de unde pleacă conflictul. Odată trasă concluzia, următorul pas e să îi fac conștienți de propriile lor reacții, însă o pereche adultă nu e dispusă întotdeauna să asculte, să dea crezare așa că se închide rapid, printr-un mecanism psihic de apărare, și, indiferent cât de multe argumente aș aduce, ele merg către neant. Așa că, mai întâi trebuie să accepte greșeala, să își vadă cu propriii ochi problema de comportament. Cel mai ușor, deși nu dă rezultate întotdeauna, e să inversez rolurile într-o pereche. De multe ori am auzit “chiar așa reacționez? Chiar așa o fac/îl fac să se simtă?“. Conștientizând problema, se deschide ușa pentru găsirea unei soluții.

Dar strategiile la care trebuie să apeleze un antrenor nu sunt puține și nu sunt dese cazurile ușoare. Câteodată nu găsești un factor comun. Câteodată dansatorul are tendințe sociopate dezvoltate și consolidate în ani și ani, fiindcă nimeni nu a intervenit.

Așadar, cel mai ușor e să te implici de la început și să găsești soluțiile la timpul lor. Dansul înseamnă personalitate.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

 

Diferențele de nivel dintre parteneri

?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????A trecut un an de când am început să lucrez cu perechi de nivel înalt, iar multe dintre problemele pe care acestea le au se regăsesc la orice nivel. De la începători, la dansatori cu experiență. Diferența de nivel dintre parteneri: acest subiect este foarte vast, iar acum voi trata doar un aspect al lui. Căutarea partenerului / partenerei perfect(e). Nu toți au norocul să găsească un partener de un nivel asemănător, însă și atunci pot apărea diferențe de concepții pe care antrenorul trebuie să le medieze.

Pentru un dansator avansat, lucrurile sunt destul de simple în imaginea sa legată de partener(ă). Știe prin ce a trecut ca să ajungă acolo, știe ce înseamnă și, mai important, știe cât de lung e drumul ca să ajungi cu adevărat în top. Pentru un dansator mai puțin avansat, lucrurile sunt mult mai simple. Totul se reduce la antrenamente voioase, ceva mai mult decât era obișnuit, și atât. Diferența aceasta de concepție asupra dansului, încă din primul moment, creează tensiune în pereche. Pentru a exemplifica mai bine procesul, voi da dansatorilor două nume imaginare: dansatorul bun, excepțional – Janet și dansatorul începător – John.

Janet cunoaște lucrurile destul de bine, a investit enorm și a parcurs un proces de învățare destul de lung și dur, cu nenumărate regândiri ale dansului, cu multe momente în care și-a dat seama de concepția copilărească, greșită, a sa, și a trebuit să reînvețe mereu și mereu ce este dansul.

John este un dansator cu mare potențial, însă experiența lui este foarte limitată. Încă mai crede că totul se rezumă la orele petrecute în sală și că dansul este ceva simplu, o mișcare pe muzică, care poate fi tratată în joacă. Încă nu înțelege (și NU este vina lui) că dansul este mult mai complex, este viață, este trăire intensă cu întreaga ființă.

Iată și primul conflict: viziunea diferită asupra aceleiași probleme. Cum mediem noi, ca antrenori, acest lucru? Mai întâi trebuie să înțelegem de ce apar aceste două viziuni diferite.

Astfel, vom vorbi despre motivație, teoria de bază: motivația apare atunci când în organism se produce un dezechilibru ce se cere refăcut. Este un mecanism psihic dotat cu capacitatea de a permite acțiunea independent de factorii exteriori. Este o ”cauză internă”, o structură psihică activatoare și predispozantă cu roluri de autodeterminare prin stimulații interne.

Dar ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că, ori de câte ori apare o problemă, motivația ne așează resursele interne în așa fel încât noi să o putem rezolva. Esențial pentru motivație este faptul că ea instigă, impulsionează, declanșează acțiunea, iar acțiunea prin intermediul conexiunii inverse influențează însăși baza motivațională și dinamica ei.

Motivația are o sferă extrem de extinsă, în interiorul ei aflându-se diferite categorii, cum ar fi: trebuințele, motivele, interesele, convingerile, idealurile.

Însă motivația nu trebuie considerată ca un scop în sine, când încercăm să înțelegem problemele apărute în parteneriate.

În mod normal, nivelul performanței ar trebui să fie direct proporțional cu nivelul motivației.

Relația dintre intensitatea motivației și nivelul performanței este dependentă de complexitatea activității, a sarcinii pe care subiectul o are de îndeplinit. Astfel, eficiența activității depinde de relația dintre intensitatea motivației și gradul de dificultate a sarcinii. Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate a sarcinii există o mai mare corespondență și adecvare, cu atât eficiența activității va fi asigurată.

Așadar, când dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect, înseamnă că procesul motivațional va căuta resursele adecvate pentru îndeplinirea ei. Dacă dificultatea sarcinii va fi percepută incorect de către subiect, atunci putem vorbi fie de subaprecierea dificultății, fie de supraaprecierea ei. În prima se acționează cu un deficit de energie, iar în cea de-a doua, lucrând cu un surplus energetic, subiectul poate ajunge dezorganizat, stresat, epuizat, cu mult înainte de a îndeplini sarcina.

Recitind problema de mai sus, putem trage concluzia că John subapreciază dificultatea sarcinii, interpretând problema într-un mod simplist. Janet este frustrată de modul îngust în care privește John și astfel perechea, în loc să crească, să se formeze, face eforturi disperate, investește energie doar pentru a se menține pe o linie de plutire.

Rămâne în seama noastră, a antrenorilor, să înțelegem, să mediem genul acesta de conflicte și să găsim echilibrul (atât în pereche cât și în relația motivație – dificultatea sarcinii). Deși nu este ușor să explici o experiență de o viață în sans, nu este nici imposibil. Înainte de toate, nu trebuie să lăsăm ca problema să se agraveze, ci trebuie să intervenim la timp, explicând atât lui Janet purtarea partenerului ei, dar și construindu-i lui John imaginea complexă a dansului.

Pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, orice problemă are o soluție dacă o înțelegem corect și investim suficient timp și pasiune în rezolvarea ei.

Ovidiu M. Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

Suntem prezenti pe Facebook

Site-urile noastre