Statistici


dans

Ce înseamnă muzica în dans?

11721783_10207069042905544_1492158869_nDiscuţii despre ce înseamnă muzica în dans cu Ovidiu M. Ionel, fondatorul academiei de dans Ov.I, interviu în colaborare cu Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Ovidius Constanţa

F.E.F.S. – Bună ziua, ne bucură că aţi acceptat să staţi de vorbă cu noi pe un subiect abordat foarte rar în dansul românesc.

O.M.I. – Bună ziua, şi eu mă bucur că sunt oameni care totuşi se gândesc şi la probleme de acest gen.

F.E.F.S. – Să înţeleg că nu prea aţi avut ocazia să discutaţi despre muzică şi dans, deşi ambele sunt părţi componente ale dansului ca artă

O.M.I – Aşa este, deşi dansul acum se duce într-o direcţie în care uneori muzica este opţională; cel mai bun exemplu fiind lucrarea de diplomă a lui Tim Bartlett de la Northen School of Contemporary Dance – UK, însă prefer să discutăm de dansul care încă foloseşte muzica pentru a transmite povestea. În ultima perioadă am vorbit foarte mult despre muzica din dans, despre muzicalitate, interpretare şi percepţia publicului ca parte activă a mişcării, însă nu în ţară, aici totul se rezumă la tehnica privită din punct de vedere fiziologic, la mişcare în general, muzica rămânând ceva ambiguu – dar mai sunt şi excepţii.

F.E.F.S. – De ce credeţi că nu se discută atât de mult despre muzică?

O.M.I. – Cred că este vorba de o cultură a dansului care încă nu s-a propagat în România, dansul de performanţă fiind ceva nou pentru cultura românească şi drumul este lung. Este nevoie de generaţii noi de antrenori şi tehnicieni care să studieze nu doar dansul ci şi muzică, interpretare, fiindcă spre final noi ca dansatori nu suntem decât un alt instrument care se adaugă melodiei, completând mesajul, nu imitându-l, dar asta este o altă poveste.

F.E.F.S. – Cu atât mai mult cu cât antrenorii străini au început să vină în ţară şi să predea, de ce nu se vede o îmbunătăţire a muzicalităţii dansatorilor?

O.M.I. – Dar se vede, cel puţin la unii dintre ei. Principala problemă e că odată plecaţi antrenorii străini, de cele mai multe ori tehnicienii noştri nu sunt pregătiţi să observe anumite diferenţe fiindcă muzica în dans este o ecuaţie foarte complicată atât pentru dansator cât şi pentru antrenor. În primul rând sunt mai multe perspective care depind de amplitudinea mişcării – o mişcare întinsă este văzută din afară cu accentul căzând în centrul deplasării, o mişcare scurtă poate fi accentuată pe început sau final – aici vorbim deja de percepţia publicului, de percepţia arbitrilor şi nu a dansatorului, iar fiecare problemă trebuie tratată separat.

F.E.F.S. – Cu ce să începem?

O.M.I. – Cu ceasul, cu metronomul. Înainte de a putea fi expresivi, de a ajunge la interpretare muzicală, trebuie să fim ceas, să avem un ritm perfect în mişcare, clar, împreună cu muzica şi nu cum se dansează acum, după muzică.

F.E.F.S. – Puteţi detalia puţin?

O.M.I. – Desigur. Când spun împreună cu muzica, mă refer la corpul ca instrument care se adaugă melodiei, care cântă împreună cu piesa, fiindcă dacă auzi bătaia ritmică şi reacţionezi la bătaie, este deja prea târziu. Aici este şi o formulă matematică dar nu ştiu dacă să vă plictisesc cu ea. Ideea de bază e că muzica trebuie anticipată, mişcarea pornită înainte cu mult faţă de bătaia ritmică pe care dansatorul vrea să o prindă. La noi se dansează încă după, mult după ritm.

F.E.F.S. – Dar elementul despre care vorbiţi aici, pare aproape de perfecţiune, se vede diferenţa asta? Vede publicul pe cineva uşor după şi pe cineva care, cum spuneaţi mai devreme, dansează cu muzica?

O.M.I. – Surprinzător este că da, publicul, chiar dacă nu are o pregătire ritmică observă, de fapt simte acest detaliu. Punând două perechi cu o tehnică asemănătoare alături, impresia privitorului va fi că cei care sunt împreună cu muzica denotă siguranţă, încredere în paşii lor, chiar dacă ambele perechi sunt încrezătoare. Răspundem la nivel inconştient la genul acesta de elemente, chiar dacă nu putem pune punctul pe i de cele mai multe ori.

F.E.F.S. – Dar poate nu se insistă pe această problemă fiindcă se consideră de datoria dansatorului pentru a o rezolva.

O.M.I. – Dacă este aşa, este greşit. Spre exemplu în dansul sportiv, sunt doi dansatori, iar muzica trebuie să fie un numitor comun, nu un factor discordant, ceea ce înseamnă că trebuie să se apropie cât mai mult, amândoi de ritmicitatea ideală. Pe lângă asta, din afară se vede… diferit. Muzicalitatea ţine în mod direct şi de tipul mişcării pe care o execuţi, iar acest lucru se reglează mult mai uşor cu ajutor din exterior. Într-adevăr, în timp, ajungi la experienţa necesară pentru a controla singur interpretarea, pentru a întârzia sau a păşi înainte intenţionat ca să arăţi, ştiu şi eu, ce vrei să arăţi în momentul respectiv. Dar chiar şi aşa un ochi exterior e binevenit. Însă până acolo e distanţă lungă. Primul pas e să fii ceas.

F.E.F.S. – Cred că înţeleg. Ce putem face pentru a promova cât mai mult o abordare temeinică, separată a tehnicii muzicale în dans?

O.M.I. – Din perspectiva mea, primul pas ar fi informarea. Am fost întrebat de mulţi prieteni din dans de muzică şi au fost surprinşi cât de complexă este problema. Muzica, ritmicitatea se antrenează ca orice tehnică, se studiază. Există informaţie pe piaţă pentru cine doreşte să o achiziţioneze, nimic nu mai este secret. Trebuie doar să cauţi. Unde apar probleme, este adevărat, la percepţia publicului a muzicii, în funcţie de mişcarea executată, aici da este nevoie de ajutor al unui tehnician care înţelege principiile.

F.E.F.S. – Mulţumesc pentru timpul acordat şi sper ca acest interviu să informeze şi să lămurească măcar o parte din ascultătorii noştri.

O.M.I. – Mulţumesc şi eu, o zi bună.

 

http://ovidanceacademy.com

http://fefs.univ-ovidius.ro/

 

Copiii dansează pe ”limba” lor

articol_copii_ovidiuFoarte mulţi părinţi şi antrenori mă întreabă “Ce înseamnă dansul la copiii sub 8 ani?”

Ştiu că probabil mulţi părinţi, în special, nu vor să audă că înainte de toate, copiii nu vor învăţa să danseze aşa cum li se arată, sau într-un fel anume, cu o tehnică strictă la început. Noi ca antrenori, trebuie să promovăm ideea de mişcare, bucuria şi frumuseţea mişcării, explorarea propriului corp şi nu în ultimul rând, coordonare de bază. Tehnica? Abia după 8, 9 ani putem sta de vorba despre asta.

Dar, câteodată nu este suficient doar să te mişti cu muzica, şi să faci exerciţii de coordonare. Este nevoie de treceri de la un joc de mişcare la altul, de la dans la exerciţii şi iar la dans. Copiii sunt mai rapizi şi mai deştepţi decât credem, iar acest lucru îi face să aibă un ritm mult mai alert şi de aici necesitatea unui număr dinamic de activităţi în planul de lecţie.

Primele ore mereu sunt de explorare, testare (copiii ne testează în permanenţă, însă întotdeauna cel mai puternic în primele ore – primele ore dau ritmul comportamentului grupei) şi cunoastere, observând ce le place copiilor, ce mişcări au naturale, care este capacitatea lor de atenţie şi cum reacţionează ca grup.

Una dintre cele mai importante lecţii în lucrul cu copiii zice aşa: “ori de câte ori e posibil, transformă într-un joc!” Jocurile şi lucrurile imaginare sunt modul prin care copiii percep lumea înconjurătoare şi fac parte din ea.

Copiii învaţă din experienţă. John Dewey a înţeles acest fenomen când a scris “Action is the test of comprehension” (Dewey, 1915). Lucrări ca ale lui Jean Piaget (1896 – 1980) sau Howard Garner (1944-) ne învaţă mai multe despre acest proces. Micuţii nu pot concepe procesele abstracte (Piaget) şi de aceea ei învaţă prin mişcări, acţiuni şi experienţe senzoriale. Când copiilor li se oferă  posibilitatea să rezolve probleme cu ajutorul mişcărilor creative (diverse jocuri care includ mişcare, coordonare, muzică), învaţă să gândească concret realitatea mişcării. Deci, învăţând dans, îşi dezvoltă înţelegerea asupra lumii, cunoştiinţele dar şi talentele din această categorie.

Pentru ei, acţiunea verbală, cât şi acţiunea în mişcare, sunt inter-conectate. Dezvoltând un vocabular complex al mişcării, îi ajută în dezvoltarea unui nivel superior de exprimare. Limbajul şi dansul nu sunt lucruri diferite, ci fac parte din comunicare şi înţelegere.

Oferind copiilor multe perspective, dansul este “o fundaţie a experienţei necesare pentru dezvoltarea personală complexă în viitor, şi o cale pentru a-şi afirma eul interior” (Stinson, 1990).

Însă cu prea multe reguli, cu prea multă tehnica predată prea repede, magia dansului se poate pierde, tinerii ajungând să respingă cu totul genul acesta de mişcare creativă, lucru pe care nu ni-l dorim. Dacă înţelegem conexiunile dintre limbaj, acţiuni, personalitate, mişcare ştim că dansul va oferi viitorului adolescent un mare avantaj faţă de colegii săi: încrederea şi controlul de sine.

În cele din urmă să nu uităm că mişcarea si dansul sunt lucruri naturale pentru copii. Orice educaţie a dansului înseamnă cultivarea plăcerii de a te mişca pe muzică, de a-ţi explora limitele într-o manieră care să fie constructivă, sa dezvolte coordonarea şi gradul de complexitate al mişcărilor. O parte dintre antrenori cultivă plăcerea competiţională şi plăcerea de a câştiga înaintea plăcerii de a dansa, însă adevărata învăţare se face doar atunci când am depăşit combativitatea şi ne gândim la dans ca artă, nu doar la câştig. Este important să gândim competiţional însă fără a sacrifica plăcerea dansului. La sfârşitul unei ore, copilului trebuie să îi placă nu numai dansul, dar să aibă şi o părere bună despre imaginea de sine, copilul nu trebuie să se gândească la câştig cu orice preţ, ci la plăcerea dansului şi la evoluţia lui.

 

Ovidiu M. Ionel

http://ovidanceacademy.com

Un alt stil de abordare a dansului

(folOchi_EYosind limbajul ericksonian şi tehnica hipnotică)

 În urmă cu aproximativ doi ani am început să folosesc metaforele şi întrebările ce se adresau trăirilor interioare, ca tehnici de a preda. Atât la nivel înalt al dansului, cât şi atunci când facem primii paşi, dansatorul începe să ascundă mici bucăţele din motivele care l-au adus pe acest drum. Uneori le regăseşte într-o altă formă, iar alteori uită complet de ele. Este foarte important să reconectăm dansatorul cu micile părţi din interiorul lui, părţi care se pierd, se uită, alergând pe drumul performanţei. Pornind în această călătorie, grăbindu-ne să nu pierdem trenul, sau aşteptând prea mult în gară, începem să uităm treptat de unde, de ce şi cum, călătorind cu acest tren de o uriaşă viteză unde nici măcar peisajele nu se mai văd clar. Am uitat că primii paşi au fost făcuţi într-un autobuz lent, de ţară şi că toată această călătorie este importantă, nu doar drumul la clasa întâi într-un tren de lux.

Între timp, văzând cât de bine răspund grupurile la genul acesta de abordare, m-am gândit să nu mai predau dans. Sunt prea mulţi antrenori de dans în această lume, aşa că m-am hotărât să zic poveşti. Poveşti despre dans şi despre dansatori. Lucrând în acest stil, pregătindu-mă în paralel în hipnoză clinică şi terapie ericksoniană, încerc să mă adresez inconştientului. Dar ce înseamnă “să mă adresez inconştientului”?

De multe ori când suntem în sala de dans, lucrăm, suntem atenţi la linii, la tehnică, la muzică, fiecare dintre noi alegându-şi un element, sau mai multe. Dar, ce ar fi dacă am sugera părţii inconştiente să caute răspunsul sau soluţia problemei pe care o studiem în dans, lăsând partea conştientă liberă pentru expresie? Cum ar fi dacă am trece, dacă am învăţa să lucrăm pe mai multe planuri? Vi s-a întâmplat vreodată ca o persoană să vă pună o întrebare, iar răspunsul să nu apară pe moment, ci chiar câteva ore mai târziu, ca prin minune, în mintea voastră? Ei bine, inconştientul lucrează chiar şi atunci când partea conştientă a minţii se îndreaptă în altă parte. Cât de folositor ar fi dacă am cunoaşte cum să folosim aceste resurse în mod activ, să le direcţionăm în dans, sau în orice alt domeniu în care am avea nevoie? Vă spun eu, foarte, foarte folositor.

Dar cum? Este o tehnică accesibilă oricui, sau doar după ani şi ani de studii putem încerca această abordare? Eu sunt de părere că ideea de bază poate fi accesată de orice antrenor cu o imaginaţie bogată, sau dispus să îşi antreneze imaginaţia în acest sens, comunicând prin poveşti, metafore (pentru început). E adevărat, avem nevoie şi de  studiu.

Mai întâi, ar fi de preferat ca noi să ne dezvoltăm capacităţile de observaţie şi nu mă refer la cele care implică tehnica de dans. Observaţie a omului, a modului cum se exprimă a micromişcărilor sale, a lucrurilor cu care rezonează. Nu orice poveste sau abordare se potriveşte tuturor. Trebuie să fim foarte dinamici în idei, să găsim fix lucrurile care transmit dansatorului mai mult decât cuvinte. De multe ori, eu îmi încep orele cu următoarea frază: “Este important să fiţi atenţi la mine, la lucrurile pe care vi le spun, deşi ceea ce nu vă spun sunt elementele cu adevărat importante, lăsându-vă pe voi să descoperiţi ce anume din ceea ce nu spun vă face să descoperiţi lucrurile importante din dans.”şi pe urmă continui cu “nu este nicio problemă dacă îţi pierzi concentrarea şi atenţia, fiindcă deşi mintea ta conştientă are tendinţa să plece din când în când, şi este perfect normal, inconştientul tău este aici şi ascultă fiecare cuvânt al meu, aducându-l în faţă doar când este nevoie, aşa că nu fiţi surprinşi când poate peste câteva zile, săptamâni, vă aduceţi aminte de ce am spus, sau de ce am cerut de la voi. Acela este momentul în care inconştientul a procesat şi a început să aplice informaţia”. Acest stil de introducere, la unele persoane, creează o aşteptare, un alt grad de atenţie, lucruri pe care le pot folosi pentru a comunica diverse sugestii, uşor ascunse, în funcţie de ce consider că este necesar pentru a dezvolta dansatorii. Dar, repet, genul acesta de tehnici variază extrem de mult, de la persoană la persoană, ceea ce expun aici sunt doar câteva exemple.

Spunând aceste lucruri, îi observ cu mare atenţie pe cei care mă ascultă (observ, nu analizez, nu etichetez!) pentru a vedea cum răspund la formulări, cum sunt obişnuiţi să asculte, schimbând discursul în funcţie de reacţii, până ajung la un punct în care sunt mulţumit de modul cum a fost primit.

Discursul de început este o parte extrem de importantă pentru genul acesta de abordare. Cu el îmi setez cadrul în care lucrez, observ deja cum şi unde cei de lângă mine răspund şi creez o atmosferă de aşteptare.

Mai departe, încep să construiesc relaţia mea cu dansatorii, un alt element foarte important. Sugestiile pe care le transmit sunt cu atât mai puternice, cu cât relaţia mea cu ei este mai bună.

Dar ce sugestii, întrebaţi probabil? Aici v-aş putea da un exemplu de sugestie simplă de la o lecţie particulară în care partenerul avea o problemă cu atenţia după câteva ture de dans, din cauza oboselii (spunea el). Aşa că, m-am folosit de credinţa lui, pentru a direcţiona efectele oboselii altfel. Mai întâi am stabilit ce înţelegea el prin atenţie (deşi vorbim aceeaşi limbă, cuvintele tind să însemne lucruri total diferite de la un om la celălalt), faptul că atunci când obosea, se concentra atât de tare încât privirea începea să îi cadă, pierzând de multe ori orientarea în spaţiu pe ring. Astfel i-am explicat că “noi trăim tot felul de senzaţii pe ring şi toate sunt ok, însă modul cum le gestionăm este important. Cu cât simţi că oboseala se aşează în corpul tău, cu atât mintea ta devine mai clară. Cu cât mintea ta devine mai clară, cu atât vei fi mai conştient de ce se întâmplă în jurul tău”. Bineînţeles, tehnica e puţin mai complexă, nu i-am spus doar o dată şi gata, însă rezultatul a fost remarcabil şi foarte rapid.

De altfel, când sunt chemat să ţin antrenamente de grup şi observ o problemă comună la mai mulţi dansatori, în funcţie de numărul de antrenamente pe care îl am cu ei, pot alege să nu le spun despre această problemă în mod direct. Prefer să zic o poveste, a cărei concluzie să fie rezolvarea problemei respective, să mă adresez altui nivel de înţelegere. Aţi fi surprinşi să vedeţi cât de bine răspund oamenii la poveşti, cum se rezolvă probleme doar povestind, lăsând partea conştientă a atenţiei să facă altceva.

Am fost rugat să scriu acest articol pentru a deschide antrenorilor uşa spre o nouă influenţă care apare din ce în ce mai puternic la nivel internaţional. Fiind în sală şi lucrând, de multe ori am fost întrebat “dar cum faci asta?”, referindu-se la o anumită stare pe care o induc perechilor. Respectându-mi promisiunea, iată cum fac.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

Violența între parteneri – ce e de făcut?

timPrima dată când am vorbit despre acest lucru s-a întâmplat la un seminar pe care l-am ținut în Italia și, deși a fost foarte bine primit de către dansatori și părinți, a fost contestat de o parte din antrenorii prezenți, spunând că ei nu m-au chemat să le “critic” modul de a preda. Acest gând a fost foarte departe de mine, nu am avut nici măcar o clipă intenția da a le critica munca. Ceea ce contest eu, este modul de gândire învechit referitor la implicarea antrenorilor în certurile perechilor, în special la copii și juniori. Fiind o problemă foarte complexă, trebuie tratată pe categorii de vârstă, modul de abordare fiind diferit.

Cu toții am fost la școală și am avut de-a face cu bătăuși, șmecherași, poate chiar noi am făcut parte din această categorie. Dansul în pereche este o reflexie a vieții pe care o trăim și, din păcate, nu de puține ori aud povești cum partenera îl atacă pe partener, sau invers, cu purtări grosolane venite de pe maidanul școlii. Dacă se ajunge aici, vina este a părinților dar cel mai mult a antrenorului principal. Însă aș vrea să trecem peste asta, dacă arăți cu degetul nu rezolvi nimic. Trebuie să conștientizăm problemele, de ce apar și cum le putem rezolva.

Un antrenor care lucrează în mod constant cu o pereche, trebuie să fie mai mult decât un bun tehnician. Viața lui ar trebui să fie echilibrată, cu o experiență bogată în medierea propriilor conflicte, pentru a putea împărtăși perechilor lui întreaga filosofie, cu exemple, povești, dar și mustrări când este cazul. Chiar dacă experiența lui nu este atât de bogată, există cursuri sau specialiști în medierea conflictelor la care se poate apela, însă de cele mai multe ori, antrenorul este imparțial. ”Imparțialitatea naște monștri” era un citat pe care îl consider plin de adevăr.

În multe situații noi, ca antrenori, nu cunoaștem toată povestea, așa că preferăm calea ușoară, de a nu ne implica cu adevărat. Dacă greșesc? Dacă susțin pe cine nu trebuie? Însă tocmai această gândire alimentează conflictele în perechi și dă apă la moară “bătăușului” din pereche, el interpretând situația ca pe o încurajare. Cel mai ușor putem face paralela cu violența domestică. Cu toții cunoaștem cât de greu e să te implici în astfel de cazuri, cum preferăm să lăsăm capul în jos chiar dacă este vorba de prieteni buni. Tăcem din gură, sperăm că se va rezolva, până la urmă nu este problema noastră, nu? Or să își rezolve problemele singuri. Dacă înrăutățesc situația? Dar vă întreb eu acum, la cazurile cu violență fizică sau psihică gravă, cum puteți înrăutăți situația? Prin neimplicare, sau prin încercarea de a media?

Aceleași gânduri apar în general și la antrenori, mulți au fost în stare să își rezolve singuri problemele, crezând astfel că oricine e în stare, ori alții au dat greș în relația lor personală și se tem să se mai implice pentru a nu despărți alte perechi. Ei bine, consider că ambele abordări sunt greșite. În prima situație, prin exemple și sfaturi, antrenorul se poate implica mai mult, iar în a doua, din experiența lui negativă poate ajuta pe cineva să nu facă aceleași greșeli. Însă mai există un caz, unde antrenorul se implică în mod distructiv spunând: “suportă, că alt partener /altă parteneră nu găsești“. Aici, “bătăușul” are cale liberă să tortureze oricât, ducând astfel la un deznodământ nefericit. În timp, frustrarea din pereche se asociază cu toate aspectele la care participă, mintea nu mai discerne că dansul e plăcut, ci un moment puternic de stres. Conflictul din pereche devine conflict cu dansul și cu tot ce înseamnă el.

Nu, doamnelor și domnilor, astfel de cazuri nu trebuie să existe, cu riscul de a greși, trebuie să ne implicăm, să ținem partea cui merită, să mustrăm purtările grosolane și să încercăm să creăm armonie în pereche. Un antrenor este totodată un educator și, pe lângă tehnică, trebuie să predea viață, fiindcă în dans regăsim mult mai multe decât pași puși pe muzică. De aceea consider necesară apropierea cu o pereche, pentru a putea înțelege mai bine conflictele și pentru a le putea media DIN TIMP. O situație poate scăpa de sub control, însă noi trebuie să acționăm de la primele semne. Certurile în pereche sunt normale câteodată, însă important este cum ghidăm perechea să facă față acestor momente ca întreg, să înțeleagă că sunt două persoane distincte, cu idei și trăiri diferite care trebuie să lucreze ca una singură, ca un tot. Iar ca dansatori trebuie să învățăm să ascultăm partenerul, să ne punem în locul lui, și să încercăm să îl înțelegem înainte de a declara că ceea ce zice este o prostie. Și chiar dacă e așa, de ce și cum a ajuns la concluzia asta?

Medierea conflictelor în dans este un subiect complex cu multe interpretări și posibilități de rezolvare, însă înainte de toate, noi ca antrenori trebuie să ne implicăm mai mult și să ne asumăm greșelile, să învățăm din ele și să mergem mai departe. Totodată trebuie să educăm micile perechi să fie înțelegătoare cu partenerul/partenera mai ales acum când trăim într-o lume cu părinți prea ocupați să câștige o pâine ca să mai aibă energie și acasă și un sistem de învățământ căzut care nu mai este în stare să te învețe.

Astfel, înțeleg de ce mulți antrenori refuză să vadă problema și să ia atitudine. Responsabilitatea noastră este enormă, trebuie să suplinim multe aspecte absente ale societății zilelor noastre, dar asta nu scuză neimplicarea mai ales când situația se agravează vizibil.

Când dansăm, purtăm pe ringul de dans întreaga experiență avută, întreaga relație cu partenerul, și tot ce am trăit pentru a ajunge acolo. Oricât de buni am fi tehnic, frustrările tot apar la suprafață în dans, de aceea e atât de important ca o pereche să lucreze în armonie. Câtă energie pierdem pentru a dansa cu un “bătăuș”, în loc să o redirecționăm într-un mod pozitiv, în plăcere, expresivitate, sau, mai ușor spus, în dans!

Însă acesta este modul în care trebuie să privim lucrurile când lucrăm cu tineri; la adulți lucrurile se complică. Ce ne facem dacă perechea nu este receptivă? Dacă dansatorul crede că el știe mai bine?

După ce am terminat seminarul, una dintre perechile cu care mai lucram mi-a spus: da, frumos, ai dreptate, însă tu nu procedezi așa, cu noi cel puțin.

Când vine o pereche adultă, cu o mentalitate formată și neatacată în ani, este aproape imposibil să mai schimbi ceva, de aceea subliniez: aceste probleme trebuie soluționate din timp.

Pentru a rezolva conflictele dintr-o pereche, am nevoie să îi cunosc, să petrec puțin timp cu ei și în afara orelor de dans, într-o atmosferă mai deschisă, pentru a-i înțelege și pentru a înțelege de unde pleacă conflictul. Odată trasă concluzia, următorul pas e să îi fac conștienți de propriile lor reacții, însă o pereche adultă nu e dispusă întotdeauna să asculte, să dea crezare așa că se închide rapid, printr-un mecanism psihic de apărare, și, indiferent cât de multe argumente aș aduce, ele merg către neant. Așa că, mai întâi trebuie să accepte greșeala, să își vadă cu propriii ochi problema de comportament. Cel mai ușor, deși nu dă rezultate întotdeauna, e să inversez rolurile într-o pereche. De multe ori am auzit “chiar așa reacționez? Chiar așa o fac/îl fac să se simtă?“. Conștientizând problema, se deschide ușa pentru găsirea unei soluții.

Dar strategiile la care trebuie să apeleze un antrenor nu sunt puține și nu sunt dese cazurile ușoare. Câteodată nu găsești un factor comun. Câteodată dansatorul are tendințe sociopate dezvoltate și consolidate în ani și ani, fiindcă nimeni nu a intervenit.

Așadar, cel mai ușor e să te implici de la început și să găsești soluțiile la timpul lor. Dansul înseamnă personalitate.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

 

Energie în mișcare

energie in miscare

Ca antrenor, dar şi ca dansator, mă întreb mereu de ce merg pe acest drum, de ce dansez, de ce încerc să mă pierd ori să mă regăsesc într-un ocean de mişcare, lucru extrem de dificil câteodată. Căutând răspunsul, o forţă mă ghidează în mişcare ori de câte ori aud o melodie. Este dorinţa de a fi parte din cântec sau este ceva mai mult, un gând adânc şi ascuns de a adăuga un nou element muzicii, de a mă adăuga pe mine şi de a mă arăta lumii prin energie în mişcare?

În timp ce caut un răspuns, cer de la voi să vă puneţi aceleaşi întrebări şi să îmi arătaţi concluziile pe ringul de dans. Nu sunt interesat de cuvinte, ci de modul în care puteţi transpune povestea în dans. Inima unui dansator se află în povestea pe care o spune. Trebuie să o cauţi şi să descoperi povestea; despre asta fiind vorba în cele din urmă – despre călătorie, despre poveştile “dansate” – găsiţi în voi înşivă răspunsurile şi purtaţi publicul în lumea voastră. Aşadar, dansul trebuie să fie deschis, sincer. Fără măşti, fără gânduri ascunse.

Ce vreau de la un dansator? Da, tehnica este foarte importantă, este fundaţia expresivităţii. Nu puteţi dansa fără o tehnică bună, un balans excelent, aşa cum nu puteţi cânta fără a cunoaşte instrumentul. În domeniul acesta, instrumentul este corpul vostru. Însă după tehnică, linii şi paşi, contează omul, viaţa din spatele dansului. Acesta este elementul pe care ar trebui să îl lucrăm, să oferim posibilitatea dansatorului de a se exprima mai mult decât o tehnică excelentă, să se arate “gol” pe scenă. Nu trebuie să folosim paşii, dansul, ca o ascunzătoare, fiindcă astfel devenim doar o copie fadă a tehnicii, un dansator fals, nu unul liber şi sincer care va fi remarcat întotdeauna şi care îşi păstrează sclipirea în dans. Fiţi liberi şi fără frică, precum un copil ce dansează singur în camera lui, şi atunci, numai atunci veţi câştiga inima publicului şi veţi regăsi inima dansului! În societatea de azi, adevărul este uitat, îngropat adânc în straturi şi straturi de măşti, minciuni pe care vi le spuneţi zilnic. Sunteţi învăţaţi să vă fie ruşine de voi înşivă, media are grijă de lucrul acesta, şi cu atât mai mult cu cât trăim şi lucrăm în acest mediu. Dar, acest element al libertăţii interioare este cel mai dificil de învăţat şi cel mai important în dans. Ca să ai capacitatea de a-ţi arunca toate măştile prin dans, ai nevoie de un corp foarte antrenat, cu o tehnică excelentă, ori vor apărea frustrări fiindcă nu te va asculta, dar şi de o minte de oţel, departe de a fi influenţată de modul de viaţă bazat pe consum.

Fiecare dans, fiecare moment se întâmplă doar o dată, o poveste care nu se poate spune din nou. Datoria voastră, atâta timp cât dansaţi este să spuneţi povestea bine, chiar dacă tehnica nu este suficientă. Trebuie să vedem cine sunteţi cu adevărat. Altfel veţi pierde motivul pentru care dansaţi, îl veţi îngropa. Pe scenă, pe ringul de dans nu trebui să aducem paşii, ci întreaga experienţă a acelui moment, a vieţii pe care aţi trăit-o ca să ajungeţi aici. […]

Când lucrez cu o pereche, sunt, mai întâi, student. Învăţ cum relaţionează, care sunt elementele personalităţii lor, cum sunt construiţi, cum gândesc. După toate acestea, urmează un proces prin care dansatorul/dansatorii trebuie să se înţeleagă pe sine, să îşi înţeleagă corpul, centrul, dinamica. Este un proces interactiv prin care eu descopar persoanele cu care lucrez, ajutându-i astfel să descopere mai mult despre ei înşişi. Numai la finalul acestui proces devin profesorul. Dar nu un profesor, antrenor aşa cum cunoaşteţi, ci un ghid într-o călătorie. Dansul este mai mult decât elementele tehnice care îl leagă. Ori de câte ori predau, învăţ.

Foarte multe perechi vin şi mă întreabă despre muzicalitate, cum să fie muzicali, expresivi şi să se poată crea în dans. E atât de simplu! Trebuie să ştii când să fii ritmic, când să stai, când să pluteşti. Uşor, nu? Însă pentru a fi atât de dinamic în mişcări, e nevoie de un balans extraordinar, un centru clar al vostru şi al perechii. Forţă, putere, balans, energie, echilibru, informaţie, centru, minte, sentiment, nemişcare/linişte (stillness). Toate aceste lucruri sunt drumul către muzicalitate, iar muzicalitatea stă la baza expresiei. Nu puteţi preda sau înţelege muzica în mişcare până nu vă înţelegeţi corpul, până când nu aveţi puterea să îl comandaţi, iar musculatura să îl asculte. Mai citiţi o dată: puterea de a comanda, musculatura de a asculta, mintea să treacă prin muzică, sufletul să cânte, fiindcă de aştepţi bătaia ritmică ca să te mişti, este deja prea târziu. Aici există o formulă matematică foarte clară ce arată că noi ca dansatori/antrenori trebuie să anticipăm melodia cu aproximativ 60 ms pentru a putea fi muzicali, dar nu voi intra în detalii pentru moment. Mişcarea trebuie să fie un cântec, alt instrument adăugat melodiei, nu o reacţie a ritmului.

Extras din workshop-ul “Dancing is spiritual growth” de Ovidiu-Mihai Ionel

Ovidiu.m.ionel@facebook.com

Articolul original publicat pe Dance Archives: http://www.dancearchives.net/2014/03/03/written-ovidiu-m-ionel/

Suntem prezenti pe Facebook

Site-urile noastre