Statistici


dansator

Violența între parteneri – ce e de făcut?

timPrima dată când am vorbit despre acest lucru s-a întâmplat la un seminar pe care l-am ținut în Italia și, deși a fost foarte bine primit de către dansatori și părinți, a fost contestat de o parte din antrenorii prezenți, spunând că ei nu m-au chemat să le “critic” modul de a preda. Acest gând a fost foarte departe de mine, nu am avut nici măcar o clipă intenția da a le critica munca. Ceea ce contest eu, este modul de gândire învechit referitor la implicarea antrenorilor în certurile perechilor, în special la copii și juniori. Fiind o problemă foarte complexă, trebuie tratată pe categorii de vârstă, modul de abordare fiind diferit.

Cu toții am fost la școală și am avut de-a face cu bătăuși, șmecherași, poate chiar noi am făcut parte din această categorie. Dansul în pereche este o reflexie a vieții pe care o trăim și, din păcate, nu de puține ori aud povești cum partenera îl atacă pe partener, sau invers, cu purtări grosolane venite de pe maidanul școlii. Dacă se ajunge aici, vina este a părinților dar cel mai mult a antrenorului principal. Însă aș vrea să trecem peste asta, dacă arăți cu degetul nu rezolvi nimic. Trebuie să conștientizăm problemele, de ce apar și cum le putem rezolva.

Un antrenor care lucrează în mod constant cu o pereche, trebuie să fie mai mult decât un bun tehnician. Viața lui ar trebui să fie echilibrată, cu o experiență bogată în medierea propriilor conflicte, pentru a putea împărtăși perechilor lui întreaga filosofie, cu exemple, povești, dar și mustrări când este cazul. Chiar dacă experiența lui nu este atât de bogată, există cursuri sau specialiști în medierea conflictelor la care se poate apela, însă de cele mai multe ori, antrenorul este imparțial. ”Imparțialitatea naște monștri” era un citat pe care îl consider plin de adevăr.

În multe situații noi, ca antrenori, nu cunoaștem toată povestea, așa că preferăm calea ușoară, de a nu ne implica cu adevărat. Dacă greșesc? Dacă susțin pe cine nu trebuie? Însă tocmai această gândire alimentează conflictele în perechi și dă apă la moară “bătăușului” din pereche, el interpretând situația ca pe o încurajare. Cel mai ușor putem face paralela cu violența domestică. Cu toții cunoaștem cât de greu e să te implici în astfel de cazuri, cum preferăm să lăsăm capul în jos chiar dacă este vorba de prieteni buni. Tăcem din gură, sperăm că se va rezolva, până la urmă nu este problema noastră, nu? Or să își rezolve problemele singuri. Dacă înrăutățesc situația? Dar vă întreb eu acum, la cazurile cu violență fizică sau psihică gravă, cum puteți înrăutăți situația? Prin neimplicare, sau prin încercarea de a media?

Aceleași gânduri apar în general și la antrenori, mulți au fost în stare să își rezolve singuri problemele, crezând astfel că oricine e în stare, ori alții au dat greș în relația lor personală și se tem să se mai implice pentru a nu despărți alte perechi. Ei bine, consider că ambele abordări sunt greșite. În prima situație, prin exemple și sfaturi, antrenorul se poate implica mai mult, iar în a doua, din experiența lui negativă poate ajuta pe cineva să nu facă aceleași greșeli. Însă mai există un caz, unde antrenorul se implică în mod distructiv spunând: “suportă, că alt partener /altă parteneră nu găsești“. Aici, “bătăușul” are cale liberă să tortureze oricât, ducând astfel la un deznodământ nefericit. În timp, frustrarea din pereche se asociază cu toate aspectele la care participă, mintea nu mai discerne că dansul e plăcut, ci un moment puternic de stres. Conflictul din pereche devine conflict cu dansul și cu tot ce înseamnă el.

Nu, doamnelor și domnilor, astfel de cazuri nu trebuie să existe, cu riscul de a greși, trebuie să ne implicăm, să ținem partea cui merită, să mustrăm purtările grosolane și să încercăm să creăm armonie în pereche. Un antrenor este totodată un educator și, pe lângă tehnică, trebuie să predea viață, fiindcă în dans regăsim mult mai multe decât pași puși pe muzică. De aceea consider necesară apropierea cu o pereche, pentru a putea înțelege mai bine conflictele și pentru a le putea media DIN TIMP. O situație poate scăpa de sub control, însă noi trebuie să acționăm de la primele semne. Certurile în pereche sunt normale câteodată, însă important este cum ghidăm perechea să facă față acestor momente ca întreg, să înțeleagă că sunt două persoane distincte, cu idei și trăiri diferite care trebuie să lucreze ca una singură, ca un tot. Iar ca dansatori trebuie să învățăm să ascultăm partenerul, să ne punem în locul lui, și să încercăm să îl înțelegem înainte de a declara că ceea ce zice este o prostie. Și chiar dacă e așa, de ce și cum a ajuns la concluzia asta?

Medierea conflictelor în dans este un subiect complex cu multe interpretări și posibilități de rezolvare, însă înainte de toate, noi ca antrenori trebuie să ne implicăm mai mult și să ne asumăm greșelile, să învățăm din ele și să mergem mai departe. Totodată trebuie să educăm micile perechi să fie înțelegătoare cu partenerul/partenera mai ales acum când trăim într-o lume cu părinți prea ocupați să câștige o pâine ca să mai aibă energie și acasă și un sistem de învățământ căzut care nu mai este în stare să te învețe.

Astfel, înțeleg de ce mulți antrenori refuză să vadă problema și să ia atitudine. Responsabilitatea noastră este enormă, trebuie să suplinim multe aspecte absente ale societății zilelor noastre, dar asta nu scuză neimplicarea mai ales când situația se agravează vizibil.

Când dansăm, purtăm pe ringul de dans întreaga experiență avută, întreaga relație cu partenerul, și tot ce am trăit pentru a ajunge acolo. Oricât de buni am fi tehnic, frustrările tot apar la suprafață în dans, de aceea e atât de important ca o pereche să lucreze în armonie. Câtă energie pierdem pentru a dansa cu un “bătăuș”, în loc să o redirecționăm într-un mod pozitiv, în plăcere, expresivitate, sau, mai ușor spus, în dans!

Însă acesta este modul în care trebuie să privim lucrurile când lucrăm cu tineri; la adulți lucrurile se complică. Ce ne facem dacă perechea nu este receptivă? Dacă dansatorul crede că el știe mai bine?

După ce am terminat seminarul, una dintre perechile cu care mai lucram mi-a spus: da, frumos, ai dreptate, însă tu nu procedezi așa, cu noi cel puțin.

Când vine o pereche adultă, cu o mentalitate formată și neatacată în ani, este aproape imposibil să mai schimbi ceva, de aceea subliniez: aceste probleme trebuie soluționate din timp.

Pentru a rezolva conflictele dintr-o pereche, am nevoie să îi cunosc, să petrec puțin timp cu ei și în afara orelor de dans, într-o atmosferă mai deschisă, pentru a-i înțelege și pentru a înțelege de unde pleacă conflictul. Odată trasă concluzia, următorul pas e să îi fac conștienți de propriile lor reacții, însă o pereche adultă nu e dispusă întotdeauna să asculte, să dea crezare așa că se închide rapid, printr-un mecanism psihic de apărare, și, indiferent cât de multe argumente aș aduce, ele merg către neant. Așa că, mai întâi trebuie să accepte greșeala, să își vadă cu propriii ochi problema de comportament. Cel mai ușor, deși nu dă rezultate întotdeauna, e să inversez rolurile într-o pereche. De multe ori am auzit “chiar așa reacționez? Chiar așa o fac/îl fac să se simtă?“. Conștientizând problema, se deschide ușa pentru găsirea unei soluții.

Dar strategiile la care trebuie să apeleze un antrenor nu sunt puține și nu sunt dese cazurile ușoare. Câteodată nu găsești un factor comun. Câteodată dansatorul are tendințe sociopate dezvoltate și consolidate în ani și ani, fiindcă nimeni nu a intervenit.

Așadar, cel mai ușor e să te implici de la început și să găsești soluțiile la timpul lor. Dansul înseamnă personalitate.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

 

Energie în mișcare

energie in miscare

Ca antrenor, dar şi ca dansator, mă întreb mereu de ce merg pe acest drum, de ce dansez, de ce încerc să mă pierd ori să mă regăsesc într-un ocean de mişcare, lucru extrem de dificil câteodată. Căutând răspunsul, o forţă mă ghidează în mişcare ori de câte ori aud o melodie. Este dorinţa de a fi parte din cântec sau este ceva mai mult, un gând adânc şi ascuns de a adăuga un nou element muzicii, de a mă adăuga pe mine şi de a mă arăta lumii prin energie în mişcare?

În timp ce caut un răspuns, cer de la voi să vă puneţi aceleaşi întrebări şi să îmi arătaţi concluziile pe ringul de dans. Nu sunt interesat de cuvinte, ci de modul în care puteţi transpune povestea în dans. Inima unui dansator se află în povestea pe care o spune. Trebuie să o cauţi şi să descoperi povestea; despre asta fiind vorba în cele din urmă – despre călătorie, despre poveştile “dansate” – găsiţi în voi înşivă răspunsurile şi purtaţi publicul în lumea voastră. Aşadar, dansul trebuie să fie deschis, sincer. Fără măşti, fără gânduri ascunse.

Ce vreau de la un dansator? Da, tehnica este foarte importantă, este fundaţia expresivităţii. Nu puteţi dansa fără o tehnică bună, un balans excelent, aşa cum nu puteţi cânta fără a cunoaşte instrumentul. În domeniul acesta, instrumentul este corpul vostru. Însă după tehnică, linii şi paşi, contează omul, viaţa din spatele dansului. Acesta este elementul pe care ar trebui să îl lucrăm, să oferim posibilitatea dansatorului de a se exprima mai mult decât o tehnică excelentă, să se arate “gol” pe scenă. Nu trebuie să folosim paşii, dansul, ca o ascunzătoare, fiindcă astfel devenim doar o copie fadă a tehnicii, un dansator fals, nu unul liber şi sincer care va fi remarcat întotdeauna şi care îşi păstrează sclipirea în dans. Fiţi liberi şi fără frică, precum un copil ce dansează singur în camera lui, şi atunci, numai atunci veţi câştiga inima publicului şi veţi regăsi inima dansului! În societatea de azi, adevărul este uitat, îngropat adânc în straturi şi straturi de măşti, minciuni pe care vi le spuneţi zilnic. Sunteţi învăţaţi să vă fie ruşine de voi înşivă, media are grijă de lucrul acesta, şi cu atât mai mult cu cât trăim şi lucrăm în acest mediu. Dar, acest element al libertăţii interioare este cel mai dificil de învăţat şi cel mai important în dans. Ca să ai capacitatea de a-ţi arunca toate măştile prin dans, ai nevoie de un corp foarte antrenat, cu o tehnică excelentă, ori vor apărea frustrări fiindcă nu te va asculta, dar şi de o minte de oţel, departe de a fi influenţată de modul de viaţă bazat pe consum.

Fiecare dans, fiecare moment se întâmplă doar o dată, o poveste care nu se poate spune din nou. Datoria voastră, atâta timp cât dansaţi este să spuneţi povestea bine, chiar dacă tehnica nu este suficientă. Trebuie să vedem cine sunteţi cu adevărat. Altfel veţi pierde motivul pentru care dansaţi, îl veţi îngropa. Pe scenă, pe ringul de dans nu trebui să aducem paşii, ci întreaga experienţă a acelui moment, a vieţii pe care aţi trăit-o ca să ajungeţi aici. […]

Când lucrez cu o pereche, sunt, mai întâi, student. Învăţ cum relaţionează, care sunt elementele personalităţii lor, cum sunt construiţi, cum gândesc. După toate acestea, urmează un proces prin care dansatorul/dansatorii trebuie să se înţeleagă pe sine, să îşi înţeleagă corpul, centrul, dinamica. Este un proces interactiv prin care eu descopar persoanele cu care lucrez, ajutându-i astfel să descopere mai mult despre ei înşişi. Numai la finalul acestui proces devin profesorul. Dar nu un profesor, antrenor aşa cum cunoaşteţi, ci un ghid într-o călătorie. Dansul este mai mult decât elementele tehnice care îl leagă. Ori de câte ori predau, învăţ.

Foarte multe perechi vin şi mă întreabă despre muzicalitate, cum să fie muzicali, expresivi şi să se poată crea în dans. E atât de simplu! Trebuie să ştii când să fii ritmic, când să stai, când să pluteşti. Uşor, nu? Însă pentru a fi atât de dinamic în mişcări, e nevoie de un balans extraordinar, un centru clar al vostru şi al perechii. Forţă, putere, balans, energie, echilibru, informaţie, centru, minte, sentiment, nemişcare/linişte (stillness). Toate aceste lucruri sunt drumul către muzicalitate, iar muzicalitatea stă la baza expresiei. Nu puteţi preda sau înţelege muzica în mişcare până nu vă înţelegeţi corpul, până când nu aveţi puterea să îl comandaţi, iar musculatura să îl asculte. Mai citiţi o dată: puterea de a comanda, musculatura de a asculta, mintea să treacă prin muzică, sufletul să cânte, fiindcă de aştepţi bătaia ritmică ca să te mişti, este deja prea târziu. Aici există o formulă matematică foarte clară ce arată că noi ca dansatori/antrenori trebuie să anticipăm melodia cu aproximativ 60 ms pentru a putea fi muzicali, dar nu voi intra în detalii pentru moment. Mişcarea trebuie să fie un cântec, alt instrument adăugat melodiei, nu o reacţie a ritmului.

Extras din workshop-ul “Dancing is spiritual growth” de Ovidiu-Mihai Ionel

Ovidiu.m.ionel@facebook.com

Articolul original publicat pe Dance Archives: http://www.dancearchives.net/2014/03/03/written-ovidiu-m-ionel/

Suntem prezenti pe Facebook

Site-urile noastre