Statistici


dansatori

Un alt stil de abordare a dansului

(folOchi_EYosind limbajul ericksonian şi tehnica hipnotică)

 În urmă cu aproximativ doi ani am început să folosesc metaforele şi întrebările ce se adresau trăirilor interioare, ca tehnici de a preda. Atât la nivel înalt al dansului, cât şi atunci când facem primii paşi, dansatorul începe să ascundă mici bucăţele din motivele care l-au adus pe acest drum. Uneori le regăseşte într-o altă formă, iar alteori uită complet de ele. Este foarte important să reconectăm dansatorul cu micile părţi din interiorul lui, părţi care se pierd, se uită, alergând pe drumul performanţei. Pornind în această călătorie, grăbindu-ne să nu pierdem trenul, sau aşteptând prea mult în gară, începem să uităm treptat de unde, de ce şi cum, călătorind cu acest tren de o uriaşă viteză unde nici măcar peisajele nu se mai văd clar. Am uitat că primii paşi au fost făcuţi într-un autobuz lent, de ţară şi că toată această călătorie este importantă, nu doar drumul la clasa întâi într-un tren de lux.

Între timp, văzând cât de bine răspund grupurile la genul acesta de abordare, m-am gândit să nu mai predau dans. Sunt prea mulţi antrenori de dans în această lume, aşa că m-am hotărât să zic poveşti. Poveşti despre dans şi despre dansatori. Lucrând în acest stil, pregătindu-mă în paralel în hipnoză clinică şi terapie ericksoniană, încerc să mă adresez inconştientului. Dar ce înseamnă “să mă adresez inconştientului”?

De multe ori când suntem în sala de dans, lucrăm, suntem atenţi la linii, la tehnică, la muzică, fiecare dintre noi alegându-şi un element, sau mai multe. Dar, ce ar fi dacă am sugera părţii inconştiente să caute răspunsul sau soluţia problemei pe care o studiem în dans, lăsând partea conştientă liberă pentru expresie? Cum ar fi dacă am trece, dacă am învăţa să lucrăm pe mai multe planuri? Vi s-a întâmplat vreodată ca o persoană să vă pună o întrebare, iar răspunsul să nu apară pe moment, ci chiar câteva ore mai târziu, ca prin minune, în mintea voastră? Ei bine, inconştientul lucrează chiar şi atunci când partea conştientă a minţii se îndreaptă în altă parte. Cât de folositor ar fi dacă am cunoaşte cum să folosim aceste resurse în mod activ, să le direcţionăm în dans, sau în orice alt domeniu în care am avea nevoie? Vă spun eu, foarte, foarte folositor.

Dar cum? Este o tehnică accesibilă oricui, sau doar după ani şi ani de studii putem încerca această abordare? Eu sunt de părere că ideea de bază poate fi accesată de orice antrenor cu o imaginaţie bogată, sau dispus să îşi antreneze imaginaţia în acest sens, comunicând prin poveşti, metafore (pentru început). E adevărat, avem nevoie şi de  studiu.

Mai întâi, ar fi de preferat ca noi să ne dezvoltăm capacităţile de observaţie şi nu mă refer la cele care implică tehnica de dans. Observaţie a omului, a modului cum se exprimă a micromişcărilor sale, a lucrurilor cu care rezonează. Nu orice poveste sau abordare se potriveşte tuturor. Trebuie să fim foarte dinamici în idei, să găsim fix lucrurile care transmit dansatorului mai mult decât cuvinte. De multe ori, eu îmi încep orele cu următoarea frază: “Este important să fiţi atenţi la mine, la lucrurile pe care vi le spun, deşi ceea ce nu vă spun sunt elementele cu adevărat importante, lăsându-vă pe voi să descoperiţi ce anume din ceea ce nu spun vă face să descoperiţi lucrurile importante din dans.”şi pe urmă continui cu “nu este nicio problemă dacă îţi pierzi concentrarea şi atenţia, fiindcă deşi mintea ta conştientă are tendinţa să plece din când în când, şi este perfect normal, inconştientul tău este aici şi ascultă fiecare cuvânt al meu, aducându-l în faţă doar când este nevoie, aşa că nu fiţi surprinşi când poate peste câteva zile, săptamâni, vă aduceţi aminte de ce am spus, sau de ce am cerut de la voi. Acela este momentul în care inconştientul a procesat şi a început să aplice informaţia”. Acest stil de introducere, la unele persoane, creează o aşteptare, un alt grad de atenţie, lucruri pe care le pot folosi pentru a comunica diverse sugestii, uşor ascunse, în funcţie de ce consider că este necesar pentru a dezvolta dansatorii. Dar, repet, genul acesta de tehnici variază extrem de mult, de la persoană la persoană, ceea ce expun aici sunt doar câteva exemple.

Spunând aceste lucruri, îi observ cu mare atenţie pe cei care mă ascultă (observ, nu analizez, nu etichetez!) pentru a vedea cum răspund la formulări, cum sunt obişnuiţi să asculte, schimbând discursul în funcţie de reacţii, până ajung la un punct în care sunt mulţumit de modul cum a fost primit.

Discursul de început este o parte extrem de importantă pentru genul acesta de abordare. Cu el îmi setez cadrul în care lucrez, observ deja cum şi unde cei de lângă mine răspund şi creez o atmosferă de aşteptare.

Mai departe, încep să construiesc relaţia mea cu dansatorii, un alt element foarte important. Sugestiile pe care le transmit sunt cu atât mai puternice, cu cât relaţia mea cu ei este mai bună.

Dar ce sugestii, întrebaţi probabil? Aici v-aş putea da un exemplu de sugestie simplă de la o lecţie particulară în care partenerul avea o problemă cu atenţia după câteva ture de dans, din cauza oboselii (spunea el). Aşa că, m-am folosit de credinţa lui, pentru a direcţiona efectele oboselii altfel. Mai întâi am stabilit ce înţelegea el prin atenţie (deşi vorbim aceeaşi limbă, cuvintele tind să însemne lucruri total diferite de la un om la celălalt), faptul că atunci când obosea, se concentra atât de tare încât privirea începea să îi cadă, pierzând de multe ori orientarea în spaţiu pe ring. Astfel i-am explicat că “noi trăim tot felul de senzaţii pe ring şi toate sunt ok, însă modul cum le gestionăm este important. Cu cât simţi că oboseala se aşează în corpul tău, cu atât mintea ta devine mai clară. Cu cât mintea ta devine mai clară, cu atât vei fi mai conştient de ce se întâmplă în jurul tău”. Bineînţeles, tehnica e puţin mai complexă, nu i-am spus doar o dată şi gata, însă rezultatul a fost remarcabil şi foarte rapid.

De altfel, când sunt chemat să ţin antrenamente de grup şi observ o problemă comună la mai mulţi dansatori, în funcţie de numărul de antrenamente pe care îl am cu ei, pot alege să nu le spun despre această problemă în mod direct. Prefer să zic o poveste, a cărei concluzie să fie rezolvarea problemei respective, să mă adresez altui nivel de înţelegere. Aţi fi surprinşi să vedeţi cât de bine răspund oamenii la poveşti, cum se rezolvă probleme doar povestind, lăsând partea conştientă a atenţiei să facă altceva.

Am fost rugat să scriu acest articol pentru a deschide antrenorilor uşa spre o nouă influenţă care apare din ce în ce mai puternic la nivel internaţional. Fiind în sală şi lucrând, de multe ori am fost întrebat “dar cum faci asta?”, referindu-se la o anumită stare pe care o induc perechilor. Respectându-mi promisiunea, iată cum fac.

Ovidiu M.Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

Diferențele de nivel dintre parteneri

?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????A trecut un an de când am început să lucrez cu perechi de nivel înalt, iar multe dintre problemele pe care acestea le au se regăsesc la orice nivel. De la începători, la dansatori cu experiență. Diferența de nivel dintre parteneri: acest subiect este foarte vast, iar acum voi trata doar un aspect al lui. Căutarea partenerului / partenerei perfect(e). Nu toți au norocul să găsească un partener de un nivel asemănător, însă și atunci pot apărea diferențe de concepții pe care antrenorul trebuie să le medieze.

Pentru un dansator avansat, lucrurile sunt destul de simple în imaginea sa legată de partener(ă). Știe prin ce a trecut ca să ajungă acolo, știe ce înseamnă și, mai important, știe cât de lung e drumul ca să ajungi cu adevărat în top. Pentru un dansator mai puțin avansat, lucrurile sunt mult mai simple. Totul se reduce la antrenamente voioase, ceva mai mult decât era obișnuit, și atât. Diferența aceasta de concepție asupra dansului, încă din primul moment, creează tensiune în pereche. Pentru a exemplifica mai bine procesul, voi da dansatorilor două nume imaginare: dansatorul bun, excepțional – Janet și dansatorul începător – John.

Janet cunoaște lucrurile destul de bine, a investit enorm și a parcurs un proces de învățare destul de lung și dur, cu nenumărate regândiri ale dansului, cu multe momente în care și-a dat seama de concepția copilărească, greșită, a sa, și a trebuit să reînvețe mereu și mereu ce este dansul.

John este un dansator cu mare potențial, însă experiența lui este foarte limitată. Încă mai crede că totul se rezumă la orele petrecute în sală și că dansul este ceva simplu, o mișcare pe muzică, care poate fi tratată în joacă. Încă nu înțelege (și NU este vina lui) că dansul este mult mai complex, este viață, este trăire intensă cu întreaga ființă.

Iată și primul conflict: viziunea diferită asupra aceleiași probleme. Cum mediem noi, ca antrenori, acest lucru? Mai întâi trebuie să înțelegem de ce apar aceste două viziuni diferite.

Astfel, vom vorbi despre motivație, teoria de bază: motivația apare atunci când în organism se produce un dezechilibru ce se cere refăcut. Este un mecanism psihic dotat cu capacitatea de a permite acțiunea independent de factorii exteriori. Este o ”cauză internă”, o structură psihică activatoare și predispozantă cu roluri de autodeterminare prin stimulații interne.

Dar ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că, ori de câte ori apare o problemă, motivația ne așează resursele interne în așa fel încât noi să o putem rezolva. Esențial pentru motivație este faptul că ea instigă, impulsionează, declanșează acțiunea, iar acțiunea prin intermediul conexiunii inverse influențează însăși baza motivațională și dinamica ei.

Motivația are o sferă extrem de extinsă, în interiorul ei aflându-se diferite categorii, cum ar fi: trebuințele, motivele, interesele, convingerile, idealurile.

Însă motivația nu trebuie considerată ca un scop în sine, când încercăm să înțelegem problemele apărute în parteneriate.

În mod normal, nivelul performanței ar trebui să fie direct proporțional cu nivelul motivației.

Relația dintre intensitatea motivației și nivelul performanței este dependentă de complexitatea activității, a sarcinii pe care subiectul o are de îndeplinit. Astfel, eficiența activității depinde de relația dintre intensitatea motivației și gradul de dificultate a sarcinii. Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate a sarcinii există o mai mare corespondență și adecvare, cu atât eficiența activității va fi asigurată.

Așadar, când dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect, înseamnă că procesul motivațional va căuta resursele adecvate pentru îndeplinirea ei. Dacă dificultatea sarcinii va fi percepută incorect de către subiect, atunci putem vorbi fie de subaprecierea dificultății, fie de supraaprecierea ei. În prima se acționează cu un deficit de energie, iar în cea de-a doua, lucrând cu un surplus energetic, subiectul poate ajunge dezorganizat, stresat, epuizat, cu mult înainte de a îndeplini sarcina.

Recitind problema de mai sus, putem trage concluzia că John subapreciază dificultatea sarcinii, interpretând problema într-un mod simplist. Janet este frustrată de modul îngust în care privește John și astfel perechea, în loc să crească, să se formeze, face eforturi disperate, investește energie doar pentru a se menține pe o linie de plutire.

Rămâne în seama noastră, a antrenorilor, să înțelegem, să mediem genul acesta de conflicte și să găsim echilibrul (atât în pereche cât și în relația motivație – dificultatea sarcinii). Deși nu este ușor să explici o experiență de o viață în sans, nu este nici imposibil. Înainte de toate, nu trebuie să lăsăm ca problema să se agraveze, ci trebuie să intervenim la timp, explicând atât lui Janet purtarea partenerului ei, dar și construindu-i lui John imaginea complexă a dansului.

Pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, orice problemă are o soluție dacă o înțelegem corect și investim suficient timp și pasiune în rezolvarea ei.

Ovidiu M. Ionel

ovidiu.m.ionel@facebook.com

Suntem prezenti pe Facebook

Site-urile noastre